Christian Orthodox

A forum for your soul
 
AcasaPortalFAQCautareMembriCalendarGrupuriInregistrareConectare

Distribuiţi | 
 

 FAUST - J.W. v. Goethe

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos 
AutorMesaj
corinne

avatar

Mesaje : 18
Data de înscriere : 09/06/2009

MesajSubiect: FAUST - J.W. v. Goethe   Dum Iun 14, 2009 1:00 pm

Nu cred sa existe in literatura universala o opera mai fascinanta decat cea a lui Goethe, "Faust".

De fapt, legenda in sine este fabuloasa, seducatoare si Goethe a preluat-o din literatura Evului Mediu in care se pare ca acest Faust chiar ar fi existat.

Ce mult as fi vrut sa fi venit si subiect la BAC, a fost insa "Livada cu visini".
Cu literatura e ca si cu oamenii: cand te indragostesti de o opera, o iubesti mereu.


Fericitul rob
Faust


de Doina Ruşti


Prologul în Cer, din Faust al lui Goethe, aduce o viziune legată de dualismul autorităţii. Mircea Eliade remarcă o anume sympatie între Dumnezeu şi Mefisto, dând sensul originar cuvântului grecesc. Din punctul său de vedere, diavolul nu anulează faptele dumnezeieşti, ci este doar piedica stimulatoare a vieţii; ca element negator el îl conduce pe Faust spre sensul totalităţii, îl îndrumă spre viziunea identităţii contrariilor. În tradiţie medievală, Mefistofel (cel care urăşte lumina) este un demon situat imediat după Satana. Aşadar, constituie răul oficializat. Dar, la Goethe, în Prolog în Cer, apare mai curând ca un camarad plictisit al dumnezeirii: pune “rămăşag” cu Dumnezeu, acceptă să-l ispitească pe Faust, iar misiunea lui nu este nicidecum rodul entuziasmului şi nici măcar al datoriei. Acceptă pariul dintr-o atitudine de jucător rezervat şi i se adresează Stăpânului lumii fără nici o reverenţă, printr-un apelativ, din punctul meu de vedere, stupid: bătrâne. Şi prin celălalt prolog (în teatru), Goethe dă sugestia unei poveşti convenţionale, în care rolurile sunt dinainte stabilite. În ciuda acestui fapt, nimic nu anticipă deznodământul.

Faust este o fabuloasă sinteză a ideilor, care porneşte de la o poveste de circulaţie europeană, prelucrată în mai multe rânduri, dar care, în esenţă vorbeşte despre aspiraţiile ascunse ale fiinţei. Subiectul nu este aşadar de interes. Mai curând drama lui Faust, fericitul “rob” al lui Dumnezeu interesează aici. Ajuns la vârsta senectuţii, întristat de faptul că n-a descoperit nici piatra filozofală şi că nici n-a cunoscut minunile vieţii senzuale, Faust acceptă ceea ce-i promite Mefistofel: tinereţea, dragostea şi puterea, în schimbul sufletului său. Este atât de omenească dorinţa lui Faust, că este aproape imposibil să nu te întrebi dacă există vreo fiinţă în lume care să refuze pactul mefistofelic. Povestea lui Faust ilustrează nemulţumirea fiinţei care speră să înfrângă sentimentul morţii prin aspiraţia la un ideal. El renunţă la cunoaşterea spirituală, la munca sa de savant, atunci când înţelege că omul s-afirmă doar prin neastâmpăr, iar el identifică această chemare spre nonconformism cu o sfidare a timpului ordonat. Vrea să descopere sensul fiinţei trăind în valvârtejul întâmplării, prin înălţare şi cădere: Al cugetării mele fir e rupt,/ Mi-e scârbă din ştiinţe să mă-nfrupt./ Hai, deci, să-mi potolesc în senzuale/ Adâncuri patimile ca de foc!/ Din ale vrăjilor virgine poale/ Minunea, pregătită, s-o dezghioc!/ Beţia timpului, ca valul mării,/ Mă-arunce-n valvârtejul întâmplării!
Această viziune mi se pare fascinantă. Trăirea sub beţia timpului şi în miezul hazrdului sunt poate că cele mai de temut direcţii pentru fiinţă; în general, oamenii sunt terorizaţi de trecerea timpului şi rareori îşi doresc să trăiască la voia întâmplării. Fixarea aceasta fără rezerve în efemeritatea lumii nedumereşte şi intrigă, dacă n-ar exista cea de-a doua parte a tragediei, în care dorinţa faustiană prinde un sens cu totul neaşteptat.
Povestea Margaretei în sine n-are importanţă, cât sensul pe care îl dă mânturii. Faust tratează iubirea ca pe un experiment, urmează sfaturile lui Mefisto şi declanşează o serie de drame: moartea mamei şi a fratelui Margaretei, dar mai cu seamă, fără să vrea, o constrânge pe Margareta la crima capitală - pruncuciderea -, din care cauză ea este închisă şi condamnată la moarte. Partea aceasta din Faust este, cu siguranţă, cea mai cunoscută. Ea nu aduce contribuţii nici în plan estetic şi nici ontologic. Nici măcar încheierea nu dezvoltă sensuri speciale. Faust pătrunde în temniţă cu ajutorul lui Mefisto şi încearcă să-o salveze pe Margareta; el crede că eliberarea de sub legile pământeşti îi poate aduce fericirea, însă Margareta, găseşte drumul spre mântuire, se abandonează judecăţii cereşti şi moare cu sufletul salvat.
Cea de-a doua parte a tragediei constituie cu adevărat o revelaţie. Trăirea sub imperiul unui timp euforizat însemnă, pentru Goethe, risipire. Fabuloasa călătorie a lui Faust şi Mefisto în trecut, până în Grecia antică, are ca principal scop ca Faust să cunoască iubirea absolută, cucerind-o pe cea mai frumoasă femeie - Elena din Troia. Dacă realitatea s-a dovedit imprevizibilă (povestea Margaretei), iluzia inoculează sensul efemerităţii; Faust atinge suprema fericire, prin iubirea Elenei, dar fiul lor (Euphorion) este o întrupare a setei de absolut; el se înalţă precum Icar şi întocmai ca acesta pierde măsura şi moare. Aici apare sensul risipirii în lume. În fond, Euphorion (purtătorul de bine) este o creaţie artificială, asemănătoare homunculului creat de Wagner, savantul situat la antipodul atitudinii faustice. În timp ce Faust evadează într-un timp ideal, discipolul său, Wagner, alchimistul, laudă viaţa echilibrată şi tihna cărţilor, respingând îndemnurile năzdrăvane. El ajunge la rezultatul dorit: recreează sâmburele vieţii, prin dizolvare şi coagulare, un homunculus care închide în sine schema generală a lumii; acesta este calendarul universal, istoria generală, care ignoră sensurile devenirii individuale şi formele subiective ale vieţii. De aceea, Homunculus îi conduce pe Faust şi Mefisto de-a lungul istoriei, cu intenţia de a afla secretul universului (punctul de pe i), în timp ce Wagner rămâne să-l aştepte, căci el nu are chemarea aventurii. Deşi ajunge la adevărul suprem, Homunculus nu mai revine la creatorul său. El descoperă că sensul lumii este devenirea sub imboldul iubirii, iar această revelaţie o vor avea şi Euphorion şi Faust. Secvenţa în care este cuprinsă descoperirea lui ni s-a părut extrem de interesantă. Homunculus înţelege sensul devenirii după ce asistă la transformarea continuă a zeului Proteu. Lumea se află într-o permanentă înnoire pentru că trăieşte, se metamorfozează fără încetare în toate amănuntele ei. Omuleţul închis în fiola alchimică îşi dă seama că nu este decât o iluzie condiţia lui de stăpân al timpului. Dus de Proteu în mijlocul oceanului, copleşit de dorul primordial şi ajutat de Eros, Homunculus îşi sparge învelişul de sticlă şi se risipeşte în apă pentru a trece apoi prin toate formele vieţii până la a-şi împlini suprema dorinţă a întrupării umane. Această aventură a devenirii reprezintă sensul lumii.
Chiar dacă nu conştientizează, Faust, incapabil de aşteptare, reface, pe o altă treaptă, acelaşi traseu ca şi Homunculus, ca şi Euphorion: se aruncă în valvârtejul întâmplării, trăieşte beţia timpului, se dizolvă prin experienţele sale instinctuale, până ajunge în lumea imaculată a gândului cel bun.
Nici dorinţa de a schimba faţa lumii, nici gândul salvării prin fapta memorabilă nu schimbă destinul omului trecător. Faust vrea să facă binele general, dar când deţine puterea ajunge să creeze o lume numai pentru sine. După ce doi bătrâni, Philemon şi Baucis, mor din vina sa, copleşit de Grijă, frământat de remuşcări vagi şi orb, precum Oedip, Faust este iluminat nu de gândul cel bun şi altruist, cât de iubirea pentru celălalt. Trăirea adevărată, pe care o invocase se întrupează din omenescul sentiment de compasiune faţă de cei doi bătrâni. Povestea lor îl mişcă, iar simţământul acesta valorează mai mult decât toate încercările sale de a transforma pământul într-o grădină paradiziacă.
Aşadar, iubirea Margaretei, adică a celuilalt, iubirea pentru frumuseţea desăvârşită, dar mai ales sentimentul de milă creştină faţă de soarta altuia, chiar şi în forma aceasta de remuşcare şi de vinovăţie dureroasă pe care o resimte Faust la moartea celor doi bătrâni, se reunesc într-un sentiment suprem: dragostea generală. Faust se înalţă la Cer, căci iubirea, doar pe cei ce iubesc îi duce în sus.
Coborârea şi înălţarea faustică ilustrează drumul fiinţei de la diavol la Dumnezeu. Faust îşi vinde sufletul diavolului în noaptea de Paşte, după Învierea lui Crist, reconstituind sensul căderii adamice de la ispita păcatului la mântuirea şi renaşterea cristică; el capătă gustul greşelii, după ce este convertit prin magie (ritualul mandalei), ca şi primul om, şi, ca şi acesta, doreşte să fie Dumnezeu, vrea să creeze, dar creaţia sa este efemeră (Euphorion), se risipeşte în neant devorată de dorinţa devenirii. Aceeaşi dorinţă îl animă şi pe Homunculus. Abia după această experienţă, Faust îşi caută salvarea în muncă. Însă fapta sa este subiectivă, efortul se dovedeşte zadarnic. Asanarea mlaştinii înseamnă eliberarea de egoismul monstruos şi ucigător şi chiar dacă Faust nu ajunge să-şi definitiveze gândul, el se salvează, se înalţă pentru că a descoperit iubirea pentru celălalt.
Replică la teoriile renascentiste despre iubirea mistică, finalul tragediei sugerează ideea că esenţa lumii este etern-femininul, dragostea şi moartea, reunite în sensul înălţării. Toată zbaterea teribilă a personajului se înscrie în metamorfoza generală a materiei, de la sentimentul de oroare în faţa timpului necruţător la cel de abandon mistic, de acceptare a legăturilor fireşti cu fiecare element al lumii. Prins în frîmântarea generală, Faust este “robul”, aşa cum îl numise Dumnezeu în Prolog în Cer, adică fiinţa creştină condamnată la fericire. Dar nu-şi poate conştientiza această condiţie decât sub stimularea mefistofelică.





"Faust" (Rembrandt) - momentul in care duhul Pamantului i se reveleaza.
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului
 
FAUST - J.W. v. Goethe
Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus 
Pagina 1 din 1

Permisiunile acestui forum:Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum
Christian Orthodox  :: Orthodoxy :: Welcome-
Mergi direct la:  
Forumgratuit.ro | © phpBB | Forum gratuit de suport | Contact | Semnaleaza un abuz | Poti avea un blog gratuit