Christian Orthodox

A forum for your soul
 
AcasaPortalFAQCautareMembriCalendarGrupuriInregistrareConectare

Distribuiţi | 
 

 Sfinti catolici/Catholic Saints

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos 
AutorMesaj
Paula

avatar

Mesaje : 119
Data de înscriere : 31/05/2009
Varsta : 34
Localizare : Romania and Belgium

MesajSubiect: Sfinti catolici/Catholic Saints   Lun Iun 01, 2009 8:14 pm



Sfantul Anton de Padova

Sursa: Wikipedia

Scurta biografie

Ferdinand s-a nascut la Lisabona la 15 august 1195 intr-o bogata familie de nobili.Abia mai tarziu si-a schimbat numele in Anton.De mic copil el a aratat un interes pentru biserica, uimind preotii cu inteligenta si intelepciunea lui.Din dragoste pentru Cristos el a renuntat la viata bogata de acasa si a urmat calea Domnului. Iniţial el a intrat în ordinul augustinian. Atunci când relicvele Sf. Bernard şi ale însoţitorilor lui, primii martiri franciscani, au fost aduse pentru a fi îngropate în biserica sa, Anton a părăsit ordinul său, intrând la fraţii minori şi mergând în Maroc pentru a evangheliza si pentru a muri pentru credinta.Din cauza ca boala l-a doborat in Sicilia nu si-a putut continua calatoria si s-a alăturat unor alţi fraţi călugări care mergeau la Porţiuncula. A trăit într-o peşteră din San Paolo, pe care o părăsea doar pentru a participa la Liturghie şi pentru a face curăţenie la mănăstirea din apropiere. Într-una din zile, predicatorul care era programat nu a apărut, fraţii îndemnându-l pe Anton să vorbească în locul acestuia. El i-a impresionat atât de mult încât de atunci a început în mod constant sa călătorească, să evanghelizeze, sa predice şi sa predea teologie în Italia şi Franţa.
Orator de excepţie, el atrăgea mulţimile pe oriunde mergea, vorbindu-le în multe limbi; legenda spune că mergand sa predice cuvantul domnului unei multimi acestia neascultandu-l,el chema pestii din ocean sa il asculte.Cand multimea a vazut ca sute de pesti si-au scos capetele ca sa asculte vorbele blande ale Sfantului au recunoscut adevarata credinta. Făcători de minuni,este unul dintre cei mai iubiţi sfinţi, imaginea sa şi statuile lui aflându-se aproape peste tot. La 16 ianuarie 1946 a fost proclamat Doctor al Bisericii.


Ultima editare efectuata de catre Paula in Mar Iun 02, 2009 12:39 am, editata de 5 ori
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului
Paula

avatar

Mesaje : 119
Data de înscriere : 31/05/2009
Varsta : 34
Localizare : Romania and Belgium

MesajSubiect: Re: Sfinti catolici/Catholic Saints   Lun Iun 01, 2009 8:17 pm

Sfântul lumii întregi

Toată lumea îl cunoaşte pe Sfântul Anton şi vorbeşte de binefacerile ce el le împarte tuturor acelora care aleargă la dânsul. Recunoaşte, de asemenea, că puterea acestui sfânt întrece adesea aşteptările evlavioşilor care îşi pun încrederea în el. Faima de Făcător de minuni ce o avea, încă trăind pe pământ, i se cuvine şi azi, şi creştinătatea toată i-o acordă cu bucurie. Bisericile zidite în cinstea lui sunt nenumărate; altarele închinate amintirii lui se găsesc atât în catedralele măreţe ale oraşelor cât şi în modestele bisericuţe de la sate. Icoana lui, prezentă în casele creştine, străjuieşte de la loc de cinste fericirea familiilor, putem zice, pe întreg cuprinsul pământului.
Sfântul Anton este sfântul universal, şi această popularitate i-a adus-o tocmai faima minunilor sale.
Sfântul Anton însă este şi un strălucit model de sfinţenie creştinească. Virtuţile sale eroice au fost acelea ce l-au făcut atât de plăcut lui Dumnezeu şi au dat totdeauna putere deosebită rugăciunilor lui. Se cuvine, deci, ca toţi creştinii să-l aibă şi ca exemplu de urmat în virtuţile creştineşti, pentru ca, imitându-l, să-l înduplece mai uşor a mijloci pentru dânşii la Dumnezeu pentru a le dobândi harurile cerute. Iată pentru ce, la datele cele mai însemnate din viaţa lui, trebuie să unim şi îndemnul la imitarea însuşirilor sale sufleteşti, care l-au făcut să fie iubit de Dumnezeu şi de oameni şi i-au adus mărirea nepieritoare de sfânt cunoscut oriunde; sau cum îl numea Papa Leon al XIII-lea: Sfântul lumii întregi.
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului
Paula

avatar

Mesaje : 119
Data de înscriere : 31/05/2009
Varsta : 34
Localizare : Romania and Belgium

MesajSubiect: Re: Sfinti catolici/Catholic Saints   Lun Iun 01, 2009 8:18 pm

Primii paşi

Lisabona, frumoasa capitală a Portugaliei, este locul unde s-a născut Sfântul Anton, la 15 august 1195, dintr-o familie coborâtoare din nobila viţă a Bouillonilor. Tatăl său se chema Martin de Bouillon, om de vază la curte, ministru şi vistiernic regesc, dar mai presus de toate, un bun creştin.
Mama sa a fost Maria Tereza Treveira, nobilă şi ea de sânge, dar şi mai nobilă prin virtute. La botez primi numele de Ferdinand. Mai apoi, însă, când a întrat în Cinul Franciscan, şi l-a schimbat în acela de Anton. Sub ochii veghetori ai părinţilor, Ferdinand a crescut un copilul curat la suflet şi la trup, ca şi crinul alb din grădina cerului. Îi plăcea rugăciunea şi petrecea bucuros ceasuri întregi, zilnic, în casa Domnului, închinându-se cu credinţă şi slujind preoţilor la sfântul altar. Avea o minte ageră, pătrundea uşor orice adevăr, de aceea de timpuriu s-a apucat de învăţătură şi, ca să poată să se adâncească mai liber în ştiinţă, a intrat în seminarul catedralei - pe atunci singura şcoală superioară căutată. Inima lui cea bună, milostivă cu cei săraci, avea să se desăvârşească aici şi mai mult şi, prin virtuţile creştineşti deprinse, să se facă vrednic de daruri minunate suprafireşti.
Odată, voind să alunge o ispită de neîncredere în Dumnezeu, cu care diavolul îl necăjea, pe când se ruga la altarul Maicii Domnului, făcu o cruce cu degetul pe scara de marmoră. Ispita dispăru, însă crucea rămase întipărită, ca şi cum ar fi fost făcută pe o ceară moale. Cu această minune începe seria de biruinţe pe care acest om al lui Dumnezeu avea să le câştige asupra diavolului.
Când împlini 15 ani, cunoscu pe deplin deşertăciunea pământească şi, pentru a-şi pune la adăpost virtuţile îngereşti, pe de o parte, şi pentru a se şti dăruit cu totul în slujba lui Dumnezeu, pe de altă parte, se călugări în Mănăstirea Canonicilor regulari ai Sfântului Augustin, din apropierea oraşului său natal Lisabona. Dorind apoi o deplină singurătate după care se zbătea sufletul său, trecu în mănăstirea din Coimbra.
Râvna cea mare cu care a pornit pentru deprinderea virtuţilor călugăreşti şi ştiinţa luminoasă ce o agonisise timp de 9 ani, îl duc la darul preoţiei, pe care l-a primit în anul 1219. Întâmplările minunate se ţin de acum lanţ în viaţa lui Ferdinand. A însănătoşit un călugăr grav bolnav, învelindu-l cu haina sa. Într-o dimineaţă, aude clopotul ce vestea timpul cel mai însemnat al liturghiei, dorinţa i se aprinde să se închine şi el Sfintei Euharistii, şi zidurile casei se dau în lături iar el poate astfel să se închine ca şi cum ar fi fost acolo de faţă.
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului
Paula

avatar

Mesaje : 119
Data de înscriere : 31/05/2009
Varsta : 34
Localizare : Romania and Belgium

MesajSubiect: Re: Sfinti catolici/Catholic Saints   Lun Iun 01, 2009 8:19 pm

Anton franciscan

În anul 1220 se aduc cu mare cinste în Coimbra moaştele celor dintâi martiri din Cinul Franciscan: Bernard, Petru, Acursiu, Audiut şi Oton. Trimişi de Sfântul Francisc în Maroc, aceşti călugări au predicat Evanghelia cu mare curaj şi au luminat pe mulţi cu învăţătura lui Cristos. Pentru acest lucru, sultanul Miramolin i-a pus în lanţuri şi a poruncit să fie apoi tăiaţi în bucăţi şi aruncaţi la câini. Însă Dumnezeu a preamărit moartea aceasta groaznică a slugilor Sale cu mari minuni şi creştinii s-au grăbit să adune şi să cinstească moaştele lor, aducându-le în ţară creştină cu mare pompă. Ferdinand luă parte la sărbătorire şi, cuprins de dorul muceniciei, trece la Franciscani, ca să poată merge şi el în misiuni, şi aici să-şi dea viaţa pentru credinţă. Avea atunci 25 de ani.
Despărţirea lui Ferdinand de confraţii Augustinieni a fost foarte dureroasă. Superiorul, văzând tăria cu care voia să urmeze regula cinului Franciscan, l-a binecuvântat, zicându-i: "Mergi în pace, fiule, sunt sigur că te vei face sfânt". Vorbele acestea s-au adeverit întocmai. În mănăstirea franciscană, fratele Anton este un exemplu pentru toţi. Credinţa vie, nădejdea neclintită, dar mai ales dragostea aprinsă pentru Dumnezeu şi pentru aproapele îi fac sufletul tare şi îi dau curaj pentru lucruri mari. El cere să plece în Africa, în urma confraţilor săi, morţi nu demult pentru credinţă. Dorinţa i se împlineşte şi pleacă fericit cu o corabie spre Maroc. Însă Pronia dumnezeiască îl voia în altă muncă apostolică. Ajuns în Africa, se îmbolnăveşte şi e obligat să se întoarcă. O furtună se dezlănţuie cu mare furie pe mare şi, în cele din urmă, după grele încercări, ajunge în Sicilia (Italia).
În acel an 1221, Sfântul Francisc, întemeietorul Franciscanilor, ţinu în Assisi marea adunare a tuturor fiilor săi sufleteşti, rămasă în istorie sub numele de Adunarea Rogojinilor, pentru că cei 5000 de călugări au stat în câmpul Sfânta Maria degli Angeli sub corturi de rogojini. Anton plecă şi el cu ceilalţi călugări din Sicilia şi-atunci cunoscu şi vorbi întâia oară cu Sfântul Francisc. Nimeni nu descoperi însă virtuţile cele frumoase ale lui Anton. După adunare a fost luat de superiorul Graziani din Romagna în mănăstirea Monte Paolo, lângă Bologna. Viaţa lui în acest schit, retras între munţi, a fost rugăciunea, învăţătura şi munca în cele mai umile îndeletniciri. Însă este scris că cine se smereşte va fi înălţat. Sosise în sfârşit şi pentru Anton timpul măririi.
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului
Paula

avatar

Mesaje : 119
Data de înscriere : 31/05/2009
Varsta : 34
Localizare : Romania and Belgium

MesajSubiect: Re: Sfinti catolici/Catholic Saints   Lun Iun 01, 2009 8:20 pm

Predicator şi făcător de minuni

Era în anul 1222. Se ţinea sfinţire de preoţi la Florii şi, nefiind cine să predice, Anton fiind de faţă, primi poruncă să se urce în amvon şi să ţină el predica de ocazie. A fost o revelaţie!
Atunci s-a văzut cât dar dumnezeiesc se adăpostea în acest om umil, câtă putere de convingere avea în cuvânt. Sfântul Francisc, aflând de cele întâmplate, îl numi predicator, iar pentru a-i arăta stima ce o avea pentru dânsul, îi zicea episcopul meu.
Anton se puse cu tot zelul în slujba sufletelor şi alerga acolo unde era primejdia mai mare. Timpurile erau foarte triste şi moravurile stricate. Puterea lui de a convinge, ajutată de ştiinţa teologică ce o stăpânea, şi mai ales sfinţenia vieţii lui, aduceau însă în suflete lumina şi tăria necesară să se întoarcă la Dumnezeu. Minunile cu care însoţea adesea predicarea cuvântului mântuirii zguduiau adânc sufletele şi le duceau la îndreptare adevărată.
Oraşul Rimini era în stăpânirea ereticilor Valdensi şi în nici un chip locuitorii nu veneau la calea cea bună. Sfântul, văzându-i peste măsură de îndărătnici, îi lăsă şi merse la malul mării, chemă peştii ca să asculte ei cuvântul lui Dumnezeu. Şi iată că, spre mirarea celor de faţă, o mulţime mare de peşti se apropie de mal şi, cu mare luare aminte, ascultă vorbele Sfântului. Pentru a convinge pe ereticul Bonvillo că în Sfânta Euharistie se află trupul şi sângele lui Isus Cristos cu adevărat, Sfântul a făcut ca un asin să lase la o parte nutreţul şi să cadă în genunchi înaintea Sfintei Cuminecături. Ereticul şi tovarăşii lui s-au convertit la credinţa adevărată.
În anul 1224, Cinul Franciscan era bine închegat. Sfântul întemeietor, luminat de Dumnezeu, hotărâse ca toţi călugării săi să se îndeletnicească cu viaţa de rugăciune şi de muncă apostolică. Pentru a putea pregăti mai bine la predicarea cuvântului Evangheliei pe fiii săi Franciscani, a introdus în cin casele de studii, în care se învăţa teologia şi celelalte ştiinţe sacre.
Sfântul Anton a fost ales, de însuşi Sfântul Francisc, ca să înveţe teologia pe ceilalţi călugări din mănăstirea din Bologna (Italia), unde a demonstrat că este vrednic de titlul de Doctor în teologie ce avea să i-l dea obştea.
După ceva vreme trecu în Franţa ca superior al mănăstirilor din partea de miazăzi. Franciscanii descălecaseră în Franţa încă din 1217. În acest loc n-a încetat Anton însă a predica. Căile pe care umbla el erau tot atâtea raze de lumină, pentru că-i lumina pe cei neştiutori, îi mângâia pe cei întristaţi, aducea la pocăinţă sufletele împovărate de păcate şi de patimile cele rele, iar ereticii Albigensi din acele locuri au fost învinşi.
Câteodată Dumnezeu îi dădea putere să rostească cuvinte de prorocire, cum s-a întâmplat la Le-Puy, la Bourges, prorociri care s-au şi împlinit întocmai. Ca om de conducere în familia Franciscană, a ridicat mai multe mănăstiri şi tot în acest timp şi-a scris şi predicile sale preafrumoase asupra Psalmilor. Minunile au rămas totuşi oriunde semnele cele mai vădite care au arătat sfinţenia şi puterea cerească cu care îl înzestrase Dumnezeu s-au împlinit.
Să enumerăm pe scurt câteva:
Nişte broaşte gălăgioase împiedicau laudele lui Dumnezeu. Anton le-a poruncit să tacă. Şi nu s-au mai auzit niciodată. A făcut să înceteze ploile care distrugeau semănăturile.
Credincioşii şi confraţii lui l-au văzut în mai multe locuri deodată. A înviat un copil sufocat din nebăgarea de seamă a mamei. O femeie care fusese la predici, întorcându-se acasă îşi găsi copilul căzut într-un cazan cu apă fierbinte, însă spre fericirea ei, copilul se juca voios ca într-o baie plăcută. Pe mulţi ispitiţi de poftele rele i-a scăpat şi a vindecat mulţi bolnavi. Bunătatea inimii lui faţă de binefăcătorii mănăstirii în care locuia, s-a arătat mai ales atunci când, aflând că femeia bună, care trimitea pomeni la mănăstire, fusese atâta de tare maltratată de bărbatul său, încât îi smulsese tot părul, s-a rugat lui Dumnezeu şi îndată părul i-a crescut la loc. Cu această minune l-a întors la calea dreaptă şi pe acel soţ rău.
Cinstitor cuvios al Maicii Domnului încă din copilărie, Anton s-a înflăcărat tot mai mult de iubire către dânsa şi acum se străduia să arate tuturor, prin predicile sale, câtă slavă are Maria Fecioara în ceruri şi cât mijloceşte ea pentru noi oamenii, la Fiul său dumnezeiesc, Isus Cristos. Se întrista însă văzând inimile cele încremenite ale ereticilor care bârfeau în tot felul pe Maica lui Dumnezeu. Spre a-l răspândi pentru dragostea lui fiască şi a-l mângâia în muncile cele grele ale apostoliei, în ziua de 15 august, când se prăznuieşte în toată Biserica creştină adormirea ei cea slăvită, Fecioara Maria i s-a arătat în toată strălucirea de Regină a Cerului, asigurându-l astfel, încă o dată, că credinţa care susţine că ea a fost ridicată la ceruri şi cu trupul, este adevărată şi toţi trebuie s-o creadă. Sfântul, îmbărbătat de această vedenie, a pus şi mai mare râvnă în slujba Preacuratei.

Sfântul Anton de Padova

Din Franţa, Sfântul Anton se întoarce în Italia prin Sicilia, în anul morţii Sfântului Francisc (1226), ca să ia parte la adunarea din anul următor de la Assisi. La Roma îl primeşte cu dragoste de părinte fostul protector al ordinului, Papa Grigore al IX-lea, care, auzindu-l predicând, l-a numit "Sicriul legii". În adunarea de la Assisi din 1227, a fost făcut superior în Emilia, provincie care cuprindea toată Italia de Nord.
Puterea cu care s-a pus la lucru în viata aceasta a Domnului pentru a-i întoarce pe păcătoşi şi a-i lumina pe cei rătăciţi de la adevărul credinţei, trebuie să-i întărească faima de Ciocan al Ereticilor.
Oraşele şi satele îl ascultau uimite şi zguduite de minunile ce le făcea pentru mântuirea sufletelor. Dar oraşul în care el avea să stea mai mult a fost Padova. Sfântului îi plăcu acest oraş, căci se grăbise să asculte de cuvintele sale şi s-a întors la Dumnezeu. Apostolatul lui la Padova se aseamănă cu acela al Sfântului Pavel la Roma. Aici i-a devenit tovarăş de luptă pentru binele sufletelor fericitul Belludi, care îl însoţea oriunde mergea să predice. Numărul sufletelor câştigate pentru o viaţă sfântă era nespus de mare, iar virtuţile lor creştineşti ni le arată fericita Elena Enselmini, ridicată la cinstea altarelor. Toată provincia a fost străbătută , în lung şi în lat, de Sfântul Anton. Între minunile ce le-a făcut în timpul acesta se înscriu şi cele descrise mai jos.
A pus la loc piciorul ce şi-l tăiase un tânăr, din căinţă că lovise cu el pe tatăl său. O femeie care se temea că nu-i fuseseră iertate păcatele, a putut vedea cu ochii ei cum se ştergeau de pe hârtia pe care ea le scrisese ca să le arate sfântului. Un om, voind să-şi bată joc de dânsul, culcă pe feciorul său în carul cu boi şi-i zise să se facă mort, ca voind sfântul să-l învieze, el să se scoale fără veste. Însă treaba n-a mers după plan. Tânărul, pedepsit de Dumnezeu, muri într-adevăr, iar tatăl, deznădăjduit, cerând Sfântului Anton iertare, îl rugă cu lacrimi să-i învie feciorul, şi omul lui Dumnezeu, iertător şi blând, îl readuse la viaţă. Puterea de a face minuni a întrebuinţat-o o dată sfântul şi pentru tatăl său, la Lisabona. Era învinovăţit de crimă, pentru că în grădina lui se aflase cadavrul unui om. În zadar contele de Bouillon se apărase, fu dus în închisoare şi era cât pe ce să fie osândit, când sfântul, ca să arate nevinovăţia tatălui său, rămânând în rugăciune pe amvon la Padova, unde predica, apăru la Lisabona, merse la cimitir să cheme din mormânt pe cel ucis şi îl duse viu înaintea judecătorilor care aflară din însăşi gura lui că contele de Bouillon era nevinovat.
Pe când era odată la Camposampiero, orăşel aproape de Padova, şi veghea noaptea în rugăciune, în casa contelui de acolo, Pruncul Isus i se arătă într-o strălucire mare şi se lăsă luat în braţe şi dezmierdat de Anton, care, fericit la culme, îi spune cele mai dulci vorbe de iubire. Contele văzu şi auzi totul şi povesti şi altora minunea aceasta. Iată pentru ce Sfântul Anton apare pe icoane cu Pruncul Isus în braţe.
De la Padova, Sfântul Anton s-a coborât la Bassano, la Verona, şi în alte locuri. Vizita lui la Bassano e vestită pentru că aici l-a îmblânzit pe tiranul Ezelin, care, din cel mai crud om ce era, s-a făcut blând şi i-a cerut Sfântului să se roage pentru dânsul pentru a-l izbăvi de pedeapsa lui Dumnezeu.
La Ferrara aduse pace într-o familie, făcând să vorbească un copil nou-născut, pentru a o apăra pe maică-sa de învinuirile nedrepte ale soţului. Dar o minune şi mai zguduitoare a făcut la Florenţa, unde, spre a dovedi cât de urât este viciul zgârceniei, a spus că zgârciţii îşi ţin inima în lada de bani. Şi pentru că tocmai atunci murise unul dintre aceştia, s-a căutat şi s-a găsit într-adevăr şi inima plină de sânge a lui tot în cufărul cu bani. Şi lung ar fi pomelnicul minunilor făcute de Sfântul Anton, dacă am vrea să le înşirăm pe toate.
În anul 1230 se reîntoarce la Padova. De data aceasta vine pentru a muri aici, însă aceasta avea să se întâmple numai după un an. Cum a petrecut anul cel din urmă al vieţii sale acest harnic slujitor al lui Dumnezeu, e cu neputinţă de spus, atât de zelos şi harnic a fost. Mănăstirea Franciscanilor, zişi şi Conventuali, din Padova datează şi ea tot de atunci. Preocuparea lui de predilecţie a fost însă predicarea cuvântului Domnului.
Predica într-o limbă şi era înţeles de toate naţiile. Cuvântările lui, deşi rostite cu glas obişnuit, se auzeau până la mari depărtări.
Minunile Sfântului Anton sunt acuma atât de dese încât, dacă s-ar pune împreună, ar alcătui o minune care nu se mai sfârşeşte. Ba, s-a zis, pe bună dreptate, despre aceste minuni că ar fi ceva neobişnuit dacă acestea nu s-ar mai întâmpla. Faptele sale sunt atât de măreţe şi l-au făcut atât de renumit în toată lumea, încât uneori s-ar crede că Dumnezeu glumeşte cu dânsul ca şi cu părintele lui sufletesc, Francisc de Assisi, dându-i puterea de a face minuni, nu atât pentru nevoile oamenilor, cât pentru plăcerea dumnezeiască de a-l face slăvit şi a încânta în acest fel lumea.


Ultima editare efectuata de catre Paula in Lun Iun 01, 2009 8:22 pm, editata de 1 ori
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului
Paula

avatar

Mesaje : 119
Data de înscriere : 31/05/2009
Varsta : 34
Localizare : Romania and Belgium

MesajSubiect: Re: Sfinti catolici/Catholic Saints   Lun Iun 01, 2009 8:20 pm

Moartea sfântului

O viaţă atât de rodnică în virtuţi şi fapte bune merită însă răsplata, şi Dumnezeu se grăbi să-şi răsplătească sluga Sa credincioasă. Într-adevăr, Sfântul Anton se îmbolnăvi de hidropizie, iar la 13 iunie 1231, îşi luă zborul spre plaiurile cele veşnice, la vârsta de 36 de ani. Moartea i-a fost luminată de arătarea Domnului Cristos şi a Maicii Sale, care au venit să-l mângâie şi să-i ducă în cer sufletul. Chiliuţa în care s-a întâmplat fericita sa moarte mai stă şi astăzi în picioare şi e încorporată în biserica ce se cheamă Arcella, din apropierea oraşului Padova. Vestea morţii lui a fost răspândită de o mulţime de copii, care începură a striga "a murit sfântul", iar după cinci zile a fost dus şi înmormântat în oraş cu mare alai. Sicriul cu moaştele sfântului a fost în ziua aceea izvor de vindecări. Toţi orbii, şchiopii şi cei ce sufereau de alte boli s-au vindecat numai atingând Sicriul Sfântului.
După moartea Sfântului Anton, minunile au continuat şi s-au înmulţit; aşa că de abia trecu un an de la moartea lui slăvită, că deja Papa Grigoriu al IX-lea, aflându-se în oraşul Spoleto, l-a pus în sinaxarul sfinţilor, dând astfel creştinilor un nou patron puternic pe lângă Dumnezeu şi un exemplu strălucit de urmat.
Dumnezeu a preamărit acest act solemn şi cu o minune mare, căci în momentul când Papa rostea cuvintele de canonizare, la Lisabona s-au auzit clopotele catedralei sunând de la sine.
În anul 1263, când se termină construcţia bazilicii, clădită în cinstea lui în Padova, i s-au transportat moaştele sub altarul din capela închinată lui.
Cu acest prilej, Dumnezeu a arătat cât de mult i-a plăcut serviciul ce Sfântul Anton l-a făcut sufletelor prin predicare, căci deschizându-se sicriul i s-a găsit limba vie şi frumoasă ca şi la un om viu, pe când restul trupului era cenuşă. Sfântul Bonaventura, pe atunci superiorul general al cinului Franciscan, era de faţă şi sărutând-o, zise: "O, limbă binecuvântată, care ai lăudat pururea pe Dumnezeu şi ai făcut ca şi alţii să-l mărească, acum se vede, cât de vrednic a fost în faţa lui Dumnezeu". Şi tot atunci a scris şi Troparul: De doreşti să ai minuni. Această limbă minunată e aşezată acum într-un foarte frumos relicvar de aur, bătut în pietre scumpe şi se păstrează în bazilica Sfântul Anton, la Padova. Acolo o poate vedea oricine.
Iată şi portretul Sfântului Anton. Era de statură mijlocie, brunet şi delicat. Avea o faţă rotundă şi plinuţă, care îl făcea să pară mai tânăr decât era. Ochii negri şi vioi, fruntea înaltă, serioasă, şi toată înfăţişarea lui veselă, îngerească şi atrăgătoare. Deşi făcea pocăinţe aspre şi muncea mereu în via Domnului, el îşi păstra pururi înfăţişarea neschimbată ce avea un farmec ceresc şi impunea respect şi cinste. Minte ageră şi voinţă întreprinzătoare, nu se dădea înapoi de la nici o greutate când era vorba de slava lui Dumnezeu. Ştia, ca nimeni altul, Sfânta Scriptură şi fu numit: "Sicriul legii", iar pentru dibăcia cu care se folosea de această sfântă ştiinţă întru apărarea adevărului şi stârpirea ereziilor, i s-a dat numele de "Ciocanul ereticilor". Titlul de slavă însă, de care se leagă numele Sfântului Anton a fost şi va rămâne pururi: Sfântul Făcător de minuni. Creştinii l-au chemat în ajutor oricând în toate nevoile lor. Sfântul Anton a răspuns întotdeauna aşteptărilor pline de nădejde şi credinţă ale acelora care au alergat la dânsul.
Pelerinii nu mai contenesc la Padova. Vin răzleţi, vin în grupuri, vin să ceară, vin să mulţumească. Bazilica Sfântului e un centru mondial de pelerinaje. În jurul mormântului său, ard mereu candele şi lumânări aprinse de recunoştinţa credincioşilor. Pe pereţii bisericii stau atârnate mii şi mii de ex-voturi, lăsate de cei care au fost ajutaţi.
Un buletin numit: Vestitorul Sfântului Anton ce se tipăreşte în 75.000 de exemplare lunar, răspândeşte în lumea întreagă vestea minunilor şi a harurilor dobândite la mormântul lui binecuvântat.
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului
Paula

avatar

Mesaje : 119
Data de înscriere : 31/05/2009
Varsta : 34
Localizare : Romania and Belgium

MesajSubiect: Re: Sfinti catolici/Catholic Saints   Lun Iun 01, 2009 8:22 pm

Puterea Sfântului Anton de Padova

Minunile făcute de Sfântul Anton sunt atât de felurite, încât cu greu se poate hotărî în ce nevoi a ajutat mai mult. El scapă de moarte, fereşte de erezii, de nenorociri, de diavol şi de ispitele lui, de lepră şi de bolile molipsitoare şi incurabile; însănătoşeşte pe toţi bolnavii care aleargă la dânsul cu încredere, ajută călătorii pe ape; îi eliberează pe robi, pe prizonieri şi pe surghiuniţi; află lucrurile pierdute; scapă şi fereşte de orice soi de primejdii şi ajută în orice fel de lipsuri. De aceea, astăzi creştinii aşteaptă de la Sfântul Anton orice har; haruri mari şi haruri mici: şi Sfântul îi mângâie dacă e spre binele lor sufletesc. Prin dânsul aşteaptă mai ales: sănătate, pace în familie, căsătorie fericită, serviciu cinstit, mijloc de trai, reuşită la învăţătură şi la examene, noroc în acţiunile lor, ocrotire împotriva duşmanilor, creşterea bună a copiilor, apărarea avutului, scăparea de calomnii, câştig în procese, pâinea cea de toate zilele, ajutor în ocolirea ispitelor, uşurarea sufletelor, şi o moarte creştinească.
Dar Sfântul Anton nu e admirat numai în Padova, ci oriunde. Creştinii ştiu aceasta şi, de aceea, aleargă bucuroşi la bisericile închinate lui, îngenunchează înaintea statuetelor şi icoanelor lui, ba mai mult, ţin la loc de cinste în casele lor icoana Sfântului, căci ştiu că a te ruga Sfântului Anton şi a fi ascultat e unul şi acelaşi lucru.

Găsitorul lucrurilor pierdute sau furate

Iată un atribut care i se potriveşte numai Sfântului Anton. I s-a dat acest nume pentru că, spre deosebire de alţi sfinţi, mângâie şi ajută pe acei care, din vina sau fără vina lor, au pierdut lucruri scumpe sau folositoare şi vor să le găsească. Fapta care l-a arătat puternic pe Sfântul Anton în astfel de împrejurări e următoarea:
Pe când Sfântul Anton era la Montpellier (Franţa), i s-a furat un manuscris în care el comentase Psalmii. Sfântul ţinea mult la această operă a sa, şi de aceea se îndreptă cu rugăciuni fierbinţi către Dumnezeu ca să-l ajute s-o găsească. Minune! Pe când hoţul trecea un pod înalt, îi ieşi înainte un individ furios care îl ameninţă cu sabia, poruncindu-i să ducă înapoi manuscrisul. Fără întârziere, Sfântul Anton şi-a dobândit manuscrisul.
Puterea rugăciunilor sale în toate împrejurările de acest fel s-a arătat într-adevăr minunată. Aşa că astăzi toţi evlavioşii faţă de Sfântul Anton au convingerea fermă că tot ce se poate pierde se poate şi afla prin Sfântul Anton.
La convingerea că Sfântul Anton găseşte lucrurile pierdute se adaugă apoi siguranţa că toate cele existente nu se vor mai pierde, dacă vor fi încredinţate grijii Sfântului; de aceea mulţi îşi recomandă Sfântului Anton bunurile personale, alţii, înainte de a pune la poştă sau a trimite lucruri, hârtii de valoare, le pun sub paza Sfântului Anton. Şi cu folos! Iată numai un fapt. Un negustor din Spania, numit Anton Dante, plecase în America de Sud pentru comerţ, şi se oprise la Lima. Soţia sa, rămasă acasă, îi scrise în mai multe rânduri, însă nu primi nici un răspuns. Întristată de acest fapt, se duse în biserica Sfântul Francisc din Oviedo, unde era o statuie a Sfântului Anton, şi-i puse în mână o scrisoare pentru bărbatul ei; apoi făcu o rugăciune fierbinte, cerând Sfântului să-i dea harul să aibă vreun răspuns. A doua zi veni iarăşi să se roage Sfântului şi văzu scrisoarea tot în mâna acestuia. Atunci, crezând că era tot aceea ce o pusese ea, se plânse că Sfântul n-o ascultase. Un călugăr, auzind pe cineva vorbind în biserică, veni, şi, văzând femeia negustorului, o îndemnă să ia scrisoarea din mâna Sfântului, căci el încercase, dar nu izbutise. Femeia întinse mâna şi scoase cu uşurinţă scrisoarea şi, în acelaşi timp, îi căzură la picioare, din haina Sfântului, 3000 de scuzi mexicani. Deschise scrisoarea şi află răspunsul dorit, precum şi lămuriri privitoare la bani.
Negustorul îi mai spunea că îi trimitea răspunsul tot prin călugărul franciscan care îi adusese scrisoarea... Cine era acel călugăr? Desigur, Sfântul Anton. Dumnezeu e minunat în sfinţii săi. E de prisos să mai înşirăm şi alte fapte.

Ajutorul săracilor

Sfântul Anton a iubit într-un chip deosebit pe cei săraci şi, din dragoste pentru dânşii, a întreprins obositoarele sale drumuri apostolice. Însă Sfântul Anton este părintele săracilor nu numai pentru harurile sufleteşti ce le-a împărţit lor, când era încă în viaţă, ci mai ales pentru că el, din slava cerească, dă săracilor pâinea cea de toate zilele. E mai milostiv când este vorba de cauza săracilor, şi dă mai curând harurile cerute când se promite pâine pentru cei săraci.
Modul acesta de a mijloci haruri de la Sfântul Anton, e vechi în Biserica lui Cristos, însă a luat un mai mare avânt în zilele noastre, prin faptul următor, petrecut în Franţa.
În anul 1890 trăia la Toulon, strada Lafayette nr. 41 (Franţa), d-ra Luisa Bouffier. Ea era o femeie foarte evlavioasă şi se ocupa cu negoţul. Într-o dimineaţă, nu putu să-şi deschidă prăvălia. Lacătul fusese forţat în timpul nopţii şi acuma nu se deschidea. Un lăcătuş chemat în ajutor, veni cu o legătură de chei, însă în zadar. Plecă după scule ca să-l strice. Dar femeia pro-mise Sfântului Anton pâine pentru săraci, dacă o va ajuta să deschidă lacătul fără să-l strice. Şi harul fu dobândit. Lăcătuşul veni şi cea dintâi cheie pe care o încercă deschise ca şi cum ar fi fost făcută anume. Bucuria stăpânei fu fără margini, şi de atunci ea s-a făcut apostolul pâinii pentru săraci.
A aşezat în odaie o statuie şi credincioşii au început să vină încrezători. Micul oratoriu a devenit în curând loc de pelerinaj. Astăzi pâinea săracilor e o evlavie pe care o practică întreaga lume creştină.
Banii ce se adună astfel zilnic pentru săraci în cutiile din biserici, se ridică la sume importante de bani şi ele sunt dovada cea mai mare a harurilor primite. Nu există strâmtoare, boală, lipsă, în care Sfântul Anton să nu-şi arate mila, dacă vede că e şi spre folosul săracilor. Se făgăduieşte cât se crede şi nu se dă pâinea făgăduită, până nu se capătă harul cerut. Sfântul Anton atrage pe cei săraci la Dumnezeu, asigurându-le şi hrana zilnică, din prisosinţa bogaţilor.
Cei care încearcă a dobândi haruri de la Sfântul Anton în acest mod, rămân totdeauna convinşi că Sfântul Anton e Părintele Săracilor.



Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului
Paula

avatar

Mesaje : 119
Data de înscriere : 31/05/2009
Varsta : 34
Localizare : Romania and Belgium

MesajSubiect: Re: Sfinti catolici/Catholic Saints   Dum Aug 09, 2009 7:37 pm

Sfânta Rita
S. RITA DIN CASCIA
1381 - 1457

Ar fi putut fi o creştină mediocră sau chiar una fără valoare, înăsprită de suferinţă şi împinsă spre rebeliune. A fost în schimb o sfântă.

Această reflecţie a celui mai recent şi renumit biograf al Sfintei Rita din Cascia ne permite de îndată să privim cu realism una dintre figurile cele mai populare şi universale ale istoriei creştine.

Devoţiunea către Sf. Rita conţine ceva inexplicabil: trăind spre sfârşitul anilor 1300 şi prima jumătate a anilor 1400 şi venerată imediat şi invocată ca sfântă, este însă numită fericită de-abia în anul 1628, iar canonizarea este proclamată doar în anul 1900. Totuşi, poporul creştin i-a arătat dintotdeauna un incredibil ataşament.

Datorită miracolelor, bineînţeles. Dar şi pentru legendele care au îmbogăţit istoria vieţii sale. Cu atât mai mult cu cât ea este numită în mod afectiv Sfânta imposibilităţilor, adică aceea căreia i se poate cere un har chiar şi în situaţiile cele mai disperate şi de nerezolvat.

În anul 1457, un notar (în acea perioadă Cascia era oraşul notarilor, care documentau totul şi prezidau orice act public) înregistra unsprezece miracole înfăptuite de Sfântă doar în acel an. Iar în cursul procesului de canonizare din anul 1626 au examinat aproximativ 216 vechi ex-voturi, descriind în amănunt circa 108: toate povesteau minuni şi favoruri obţinute prin intermediul ei.

Chiar şi în zilele noastre buletinul pe care Sanctuariul îl trimite celor devotaţi din întreaga lume listează pagini şi pagini de graţii obţinute prin intermediul ei.

Dar dacă este evident faptul că miracolele fac să crească devoţiunea, este şi mai evident faptul că acestea li se întâmplă mai mult celor devotaţi care o asediază pe sfântă cu rugăciunile şi cu afectivitatea lor. Există o devoţiune care depinde de miracol, şi o alta care îl anticipează şi îl provoacă: iar aceasta este infinit mai vastă.

A insista asupra acestei evidenţe în cazul Sfintei Rita înseamnă a ne da seama că această devoţiune populară este legată, mai mult decât ar putea părea, tocmai de persoana ei, de aspectele vieţii ei, de înţelegerea experienţei acestei femei care a trăit în evul mediu.

Tradiţia spune că anul de naştere al Sfintei Rita este 1381, iar cel al morţii este 1457, însă datele precise sunt incerte (există şi persoane care le ancipează pe amândouă cu vreo zece ani).

Oricum se poate spune că Rita moşteneşte Biserica aşa cum a lăsat-o Sf. Caterina de Siena (care moare cu un an înainte de naşterea sa): o Biserică ieşită din drama exiliului de la Avignon, dar care a suferit tragedia marii schisme occidentale care se va rezolva de-abia în anul 1417 (atunci când Rita trăia de mai bine de un deceniu în mănăstirea sa).

Dar în acel timp Cascia era destul de detaşată de marile evenimente istorice şi de importantele probleme ecleziale; chiar dacă era un oraş mai mare de cinci ori decât este acum, având un comerţ înfloritor (întrucât pe acolo trecea una dintre marile artere comerciale care lega oraşul Milano de Firenţe, Folino şi Napoli) situat la marginile Regatului pontifical şi al celui din Napoli, având statut de Republică si legi severe, iar în mod politic împărţit între partidul gelfilor si cel al ghibelinilor.

Ştim cu certitudine faptul că Rita aparţinea mediului burghez şi că nu îi lipsea educaţia: tradiţia ne vorbeşte despre părinţii ei destul de bătrâni şi despre nişte minuni care ar fi însoţit naşterea micuţei (cel mai celebru şi documentat exemplu este acela drăguţ al albinelor care se aşează pe gura copilei în faşă, dar fără să o înţepe, ci pentru a depune mierea lor). Vechile cronici vorbesc şi despre copilăria ei petrecută cu o inocenţă şi o pietate deosebite… şi cu o dorinţă foarte mare de a se dărui cu totul lui Dumnezeu.

În mod instinctiv noi am fi tentaţi să atribuim aceste povestiri sensibilităţii caracteristice unei epoci destul de îndepărtate de a noastră, în care tinerii şi fetele creşteau cu atracţii şi cu preocupări foarte diferite de cele pe care le au astăzi fiii noştri.

Asta, dacă nu am avea o cărticică interesantă care circula prin Cascia în acele timpuri intitulată Reguli pentru unele suflete devotate: era un manual care trebuia să fie de folos la examenul de conştiinţă pentru a se putea face o bună spovadă.

Interesul stă în faptul că în acest mod aflăm care erau păcatele cele mai în vogă din acel timp: acelea care se mărturiseau şi pentru care se cerea o anumită atenţie.

Un capitol, de exemplu, trata vanitatea femeilor şi putem astfel să aflăm care erau problemele şi păcatele fetelor de vârsta Ritei, care în schimb cultiva marea ei dorinţă de a se dărui cu totul lui Dumnezeu.

Reflectează - scrie deci în acea cărticică fetei care dorea atunci să se apropie de spovadă - dacă ţi-ai făcut părul blond sau ţi-ai machiat ochii, sau dacă ţi-ai spălat părul cu apă parfumată sau dacă ţi-ai expus părul, lăsat pe spate, la soare pentru a-l face mai frumos. Dacă ai purtat pe cap coroane de perle, fulare de mătase, ghirlande de flori sau eşarfe de mătase sau de in foarte subţiri, artificiale… Dacă ai fost prezentă la Liturghie sau la predică sau ai urmat alte reguli nu atât din dragoste faţă de Dumnezeu şi nici din devoţiune şi nici pentru iertarea păcatelor tale, ci pentru a te uita la alţii şi pentru a fi privită, pentru a se spune despre tine: aceea este o creatură frumoasă. Dacă atunci când trebuie să te îmbraci cu ceva nou simţi în tine o mare consolare şi delectare astfel încât nu doar ziua ci şi noaptea sufletul tău este preocupat de aceste aspecte, dar de veşmintele sufletului puţin sau deloc te preocupi…

Şi am putea să citim capitolele dedicate tuturor celor şapte vicii capitale care abundă în minuţioase precizări pentru a descoperi că - atunci ca şi astăzi - eterna luptă între bine şi rău, între virtute şi viciu, între păcat şi graţie se desfăşura mai mult sau mai puţin în aceeaşi termeni.

De acest lucru depinde faptul că despre mii de fete din timpul Ritei nimeni nu vorbeşte, în timp ce despre ea se povesteşte încă faptul că de la bun început a dispreţuit lumea şi s-a lipsit de vanităţile lumii moderne.

Mai mult chiar, biograful adaugă faptul că, atunci când părinţii insistau ca ea să îşi aranjeze părul după gradul şi condiţia conformă statutului lor, copila răspundea în mod splendid că starea şi condiţia ei nu erau altele decât acelea de a-L sluji pe Isus Cristos crucificat care a murit pentru ea.

Din fericire avem relatat şi felul în care s-a întâmplat ca o fată să se simtă atrasă într-o manieră atât de determinantă şi inexorabilă de o legătură de credinţă, care pentru multe alte prietene ale ai a rămas cel puţin palidă şi fără vlagă.

Odată, când era în Biserica Reverendelor Surori ale Sf. Maria Magdalena, în timpul sfintei liturghii, Fericitei noastre Rita din Cascia i s-au imprimat atât de puternic în intelect aceste sfinte cuvinte: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa şi le-a luat în considerare cu atâta seriozitate, încât de atunci începu să-L iubească pe acest Isus cu fervoare şi să-L slujească… era drept să se spună că nu putea să pronunţe un adevăr decât vorbind cu El, nu putea să trăiască decât cu El, nu putea să umble decât cu El şi, în sfârşit, nu putea să realizeze niciun bine fără El… şi deci îmbrăţişă şi strânse cu putere pe al său dulce Isus.

Şi astfel aventura spirituală a Ritei începu tocmai printr-un miracol: cel al Cuvântului evanghelic auzit în totalitatea profunzimii şi măreţiei lui, pe care ea s-a decis să-l întrupeze în propriul corp: într-adevăr Cuvântul întrupat poate fi cu adevărat ascultat doar cu o ascultare care se întrupează în mod identic. Ascultă cu adevărat doar cine acceptă să întrupeze cuvântul în propria sa existenţă.

Din acest motiv biograful povesteşte cu înţelepciune, subliniind efectul unei astfel de reciprocităţi: pe de o parte Rita dedicase întreaga sa inimă lui Isus Cristos, iar pe de altă parte ea a fost cu multă intensitate iubită de El.

A fost deci o consecinţă logică faptul că această copilă a simţit dorinţa de a se dedica lui Dumnezeu, rămând în acea mănăstire de clauzură în care auzise acel decisiv şi fascinant Cuvânt; dar voinţa părinţilor era în acea perioadă determinantă, ţinând cont şi de legile în vigoare din Cascia, iar fata a trebuit să accepte soţul care i-a fost ales.

Unii cronicari spun că a fost dată de soţie unui tânăr cu obiceiuri foarte dure, cineva îl descrie chiar ca pe un om foarte feroce. Documentul canonizării acceptă această versiune spunând că soarta i-a destinat mai degrabă un martiriu, nu un soţ.

Probabil că are dreptate acel cronicar mai sobru care îl descrie ca pe un tânăr foarte ordonat, însă tăios în răspunsuri, care avea deci un caracter bun, dar fusese implicat în unele poveşti care îl înăspriseră şi îl făcuseră rebel.

E necesar aici să ne întindem puţin la discuţii despre situaţia socială şi politică din Cascia de atunci.

Un document al timpului îl defineşte un oraş plin de nedreptăţi şi de răzbunări: ghelfii împotriva ghibelinilor, asocieri ale nobililor şi burghezilor împotriva plebei, certuri şi răzbunări între familii, revolte populare, conflicte între oraşe şi sate, bătăi între grupuri, delicte politice.

Ce era mai rău este faptul că fiecare violenţă se dilata ca o pată de ulei şi ca o reacţie în lanţ: ura mergea înainte timp de generaţii şi se extindea la vecini şi la rude, iar sângele cerea sânge: răzbunarea putea să ajungă şi după decenii.

În acest oraş domneşte un viciu: atunci când cineva comite un fapt care produce injurii, imediat toţi bărbaţii sunt implicaţi în răzbunare - scria un cronicar al timpului.

Lucrurile era aşa de grave şi de învechite încât legile din Cascia ameninţau cu pedepse grele chiar şi pe cine doar numea o rudă ucisă, până la a patra generaţie.

Dacă la mijloc era o chestiune legată de femei, de onoare, geloziile erau atât de absurde (şi răzbunarile atât de sălbatice), încât se spunea că un tată, după ce şi-a măritat fiica, trebuia să fie atent să o salute când o întâlnea pe stradă.

După ce jignirea era făcută şi avea loc curgerea de sânge, nu mai rămâneau decât două căi: ori un proces public care aprindea spiritele şi agrava ura, sau opera unei adevărate instituţii sociale din acele vremuri, numită împăciutorii, o adevărată instituţie socială a timpului.

Aceştia - înainte şi în afara procedurilor penale - încercau să convingă părţile să semneze pentru împăcare, afişând public documentul, a cărui validitate era recunoscută în mod civil.

Uneori era nevoie să treacă ani ca să se ajungă la o împăcare. În caz de omucidere, înţelegerea rămânea secretă, pentru ca vinovaţii să nu ajungă pe mâinile justiţiei, dar devenea publică în cazul încălcării împăcării semnate.

Dar deseori aceste împăcări erau doar strategice, semnate în aşteptarea de a avea suficientă putere pentru a se putea răzbuna şi pentru a face să dispară de pe faţa pământului nu doar duşmanul, dar şi descendenţii săi, sămânţa lui.

A fost necesar să vorbim despre toate acestea înainte, pentru că o vom privi pe Rita nu numai ca pe o tânără creştină înzestrată cu trăiri spirituale şi ca pe o soţie care era victima unei căsătorii dificile, dar şi ca pe o soţie şi o mamă asemănătoare multor femei din zilele noastre, pe care le-am văzut plângând în tragedii familiare din cauza uciderii violente a soţului lor.

Era probabil în anul 1401, când soţul Ritei, Paolo Mancini, a fost omorât pentru că i s-a întins o cursă. Poate crima s-a întâmplat în timpul său ca urmare a revoltei populare care s-a declanşat împotriva Podestei în acelaşi an.

Rita era mama a doi tineri, poate gemeni, de aproximativ paisprezece ani. Angoasa provocată de moartea bărbatului pe care l-a iubit cu adevărat - Rita reuşise să-i schimbe caracterul şi să-l facă să fie dulce şi afectuos - era şi mai gravă la gândul dreptului de răzbunare care era pe punctul de a se declanşa.

În vechea biografie se spune că Rita se ruga lui Dumnezeu pentru criminal pentru că aceasta era porunca Sa, amintindu-şi de exemplul dat de Isus care, pe cruce fiind, i-a iertat pe cei care l-au crucificat. Se ruga şi îi îndemna cât putea pe fiii ei să ierte totul din dragoste pentru Dumnezeu.

De fapt, acea moarte şi acea nenorocire nu era cel mai mare chin: Rita cunoştea locul şi oamenii unde locuia.

Ştia că începuse un episod sângeros de răzbunări: dacă unei mame îi e greu

să-şi convingă fiii să ierte, în acel mediu social era aproape imposibil, răzbunarea era ceva obişnuit şi era chiar pretinsă, privită ca pe o salvare şi o eliberare.

Rudele celui asasinat (şi cunoaştem faptul că Mancini era o familie numeroasă) se uitau la acei tineri care erau deja destul de mari cu gândul că sângele cerea sânge şi că nu se puteau sustrage.

Aceştia doi erau deja destinaţi violenţei: să o săvârşească mai întâi şi apoi să suporte consecinţele. Dacă nu erau la rândul lor ucişi (mai devreme sau mai târziu în lanţul represaliilor), legea din Cascia prevedea oricum pedeapsa capitală şi pentru cei care se răzbunau. Altă posibilitate era să fugă din oraş şi să trăiască precum nişte bandiţi departe de mama lor.

Astfel cronicarul ne spune că îndată Rita a ascuns cămaşa însângerată a soţului atunci când a fost omorât, pentru ca fiii să n-o vadă şi astfel să pornească la răzbunare. Începu să îndulcească inimile lor cu o iubire minunată şi să le predispună nu doar spre uitare, dar şi la iertarea a ceea ce s-a petrecut.

Un vechi desen o înfăţişează pe Rita în timp ce-şi strânge fiii la sine şi le arată Crucifixul printr-o atitudine dulce şi hotărâtă.
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului
Paula

avatar

Mesaje : 119
Data de înscriere : 31/05/2009
Varsta : 34
Localizare : Romania and Belgium

MesajSubiect: Re: Sfinti catolici/Catholic Saints   Dum Aug 09, 2009 7:41 pm

Trebuia însă să-şi dea seama că nici măcar ea nu reuşea să imprime în inima tinerilor legea iertării.

Era ca şi cum i-ar fi avut dinaintea sa deja morţi: nu doar spiritual şi moral, din cauza unei tinereţi otrăvite de ură, dar şi fizic din pricina inevitabilului destin tragic ce îi aştepta.

Se prea poate ca tinerii să fi încercat să facă ceva: într-un vechi imn liturgic intitulat Salve Rita generosa - care se aseamănă cu Stabat Mater - se face aluzie în mod voalat la un risc pe care ei în mod efectiv l-au trăit:

O mamă iubitoare / care i-ai înconjurat cu lacrimi pe fiii tăi / căutând să-i păzeşti de exil / pentru a nu suferi supliciu / printr-o moarte tragică.

Tradiţia se limitează să ne povestească - poate anticipând evenimentele - faptul că Rita a ajuns să îi ofere lui Dumnezeu viaţa fiiilor ei: I-a cerut să-i ia înainte să ajungă să moară de două ori: o dată din cauza sentimentelor de ură şi de vinovăţie, şi a doua oară din cauza condamnării sociale.

Divina bunătate a acceptat holocaustul pe care Rita îl făcea din propriile viscere, chemând la Sine în foarte scurt timp pe cei doi tineri.

Din cauza sentimentalismului nostru ni se pare inacceptabilă ideea unei mame care Îi cere lui Dumnezeu să-i ia copiii pe care i-a dăruit: chiar dacă mai apoi citim, fără să clipim măcar, aproape în fiecare zi, despre părinţi care iau viaţa copiilor lor, şi despre fii care o smulg pe cea a părinţilor; sau cel puţin ştiri despre cei care blesteamă că s-au născut sau că au dat viaţă altora; sau despre cei care îi îndrumă pe fiii lor pe căi care îi duc direct în iad în această viaţă sau în cealaltă.

Chiar admiţând excepţionalitatea cazului şi teama unei mame care vede destinul fiiilor săi încredinţat morţii, trebuie să recunoaştem măreţia gestului obiectiv al Ritei: afirmarea faptului că un tată şi o mamă nu sunt niciodată cu adevărat părinţi decât atunci când ştiu să-şi încredinţeze copiii - chiar şi în modul cel mai radical posibil - Celui care este Unicul Adevărat Părinte.

Rămasă singură, nefericita mamă se gândi să se încredinţeze şi pe sine pe deplin lui Dumnezeu, şi ceru să intre în mănăstirea augustinelor.

Dar a fost refuzată: tristele evenimente ale vieţii ei continuau să cântărească greu: a primi o văduvă de sânge în mănăstire însemna să implice în actul răzbunării şi acel loc sacru şi pe oaspeţii lui, toţi legaţi în mod inevitabil prin naştere şi rudenie de un grup sau altul care lupta.

Rita a înţeles că acele uşi nu s-ar fi deschis până nu s-ar fi ajuns la o împăcare între rudele ucigaşului şi rudele celui ucis: îşi asumă ea însăşi eforturile de a ţese legături de iertare, şi poate că acest lucru a durat ani de zile: câtă ură şi câtă ranchiună a trebuit să ia asupra sa, cât dispreţ şi câte refuzuri, înainte ca inimile împietrite să se înmoaie?

A fost o muncă lungă şi extenuantă şi în ciuda acestui fapt rezultatul pozitiv a apărut ca un miracol.

Tradiţia, interpretând în mod naiv anumite picturi vechi, a povestit doar despre călugăriţele care au refuzat de mai multe ori să-i deschidă binecuvântatele uşi ale mănăstirii, până ce într-o bună zi Rita a reuşit să intre printr-o minune, deşi uşile erau închise, condusă de Sf. Ioan Botezătorul, de Sf. Augustin şi de Sf. Nicola de Tolentino, patronii acelui loc.

Acolo, într-o cămăruţă modestă, Rita a dus o viaţă de penitenţă şi de rugăciune: cronicarul este foarte sărăcăcios şi esenţial, şi scrie: a perseverat timp de patruzeci de ani în a-L sluji pe Dumnezeu cu iubire.

Despre ea se aminteşte simpla şi bucuroasa ascultare: iar pelerinii, atunci când intră să viziteze mănăstirea, caută imediat viţa miraculoasă din mănăstire.

O dată Reverenda Maică Stareţă a vrut să pună la încercare ascultarea Fericitei Rita, şi pentru mult timp îi ceru să ude o plantă uscată care se găsea în grădina sa, iar ea a ascultat-o cu multă bucurie şi răbdare.

De atunci planta a rodit din nou fructe bogate şi căutate.

Acesta e un episod şi un exemplu care se regăseşte în multe alte sfinte biografii (şi S. Tereza de Avila povesteşte cum i-a cerut un gest similar de ascultare unei novice, descoperind şi mai multă devoţiune decât s-ar fi aşteptat).

Aproape tot ceea ce ştim despre experienţa spirituală a Ritei şi despre drumul său spre sfinţenie aflăm dintr-o mărturisire caracteristică, foarte veche şi sobră: aceea a mormântului ei.

În orice imagine Rita poartă întotdeauna pe frunte semnul misticei sale răni.

Să ascultăm povestirea acestui miracol.

Odată, de Vinerea Sfântă, Rita a ascultat o mişcătoare predică despre patima Domnului Isus.

Întoarsă de la mănăstire, se aruncă imediat la picioarele unui crucifix, când rugându-se, când meditând cu toată iubirea inimii… Se ruga cu lacrimi abundente, cu rugăciuni fierbinţi şi cu cuvinte arzătoare, care ieşeau din inima sa înflăcărată. Îi ceru lui Isus Cristos să îi ofere harul de a simţi şi încerca în corpul său o durere similară cu cea pe care El a simţit-o din cauza unuia dintre spinii preasfintei sale coroane… şi fu demnă de a fi ascultată, pentru că nu numai că a simţit pe frunte durerea unor spini străpungători, dar i-a şi rămas unul înfipt care a produs o rană care s-a transformat într-o plagă ce i-a rămas tot restul vieţii.

Fenomenul stigmatelor nu este rar în experienţa sfinţilor, şi merită să spunem câteva cuvinte despre aceasta, mai ales în cazul Sf. Rita: de fapt, povestirea pe care am ascultat-o mai înainte sintetizează tot ceea ce ştim despre ea din timpul vieţii ei din mănăstire.

Acest lucru ne surprinde la sfinţi: cu cât cresc mai mult în credinţă, cu cât devin mai spirituali, cu atât mai mult se apropie de misterul întrupării şi patimii lui Cristos. Cu cât se lasă mai mult cuprinşi de el, cu atât mai mult se leagă afectiv de acele aspecte pe care noi am fi tentaţi să le depăşim fiind prea legaţi de lumea simţurilor.

Să ne gândim pentru o clipă la Sf. Francisc de Assisi atunci când a cerut să se facă la Greccio o scenă vie a Naşterii Domnului pentru că voia să vadă întocmai cu ochii săi grota, paiele, boul, catârul şi pe Copilul tremurând de frig; să ne gândim încă la Francisc care mai apoi, atunci când predica în timpul celebrării din Noaptea Sfântă, de fiecare dată când spunea Isus sau Copilul din Betleem, îşi trecea limba peste buze ca şi cum ar fi vrut să guste dulceaţa acelui nume.

Fenomenul stigmatelor este cu siguranţă miraculos, dar îşi are rădăcina în acelaşi impuls: sufletul şi spiritul sunt în mod mistic rănite de iubirea lui Cristos suferind într-atât încât această iubire ajunge până la a se experimenta în trup.

Francisc de Assisi, Caterina de Siena, Rita de Cascia, Caterina de Genova, Angela de Folino, P. Pio de Pietralcina sunt doar primele nume dintr-un lanţ care nu s-a sfărâmat nici până în zilele noastre.

Din multe alte pomeniri existente în vechea biografie ştim că spinul înfipt în frunte a fost ca o evidenţă exterioară a multor ani petrecuţi în suportarea bună şi răbdătoare a unei boli care a redus-o pentru câţiva ani la infirmitate în sărmanul său aşternut, fără să aibă nici măcar forţa (şi poate nici măcar necesitatea) de a se hrăni, înconjurată însă de iubirea şi de veneraţia călugăriţelor şi a întregului popor din Cascia.

Se spunea că din acel moment îi era suficientă doar Euharistia.

În timpul ultimelor zile din viaţă aflăm de un alt episod care îmbogăţeşte şi creşte valoarea legendei sale.

Deci i-a plăcut Domnului Dumnezeului nostru să arate semne evidente ale iubirii pe care i-o purta alesei sale mirese. În cea mai aspră iarnă când toate erau acoperite de zăpadă a vizitat-o o rudă bună; la plecare a întrebat-o dacă voia ceva de acasă de la ea. Rita a răspuns spunând că ar dori un trandafir şi două fructe din grădina sa. Surâse femeia, crezând că ea delira din cauza violenţei bolii, şi plecă. Sosită acasă ea a intrat şi de cealaltă parte a grădinii a văzut pe tulpina despuiată a unei plante pline de zăpadă un trandafir foarte frumos, iar în copac, două fructe foarte coapte; şi uimită fiind din cauza contradicţiei sezonului şi a acelei clime friguroase, văzând floarea şi fructele le-a cules şi i le-a dus Ritei».

Acesta este episodul care explică tradiţia trandafirilor: oriunde există o biserică dedicată ei, în ziua sărbătorii ei, 22 mai, este o forfotă de credincioşi devotaţi care aduc buchete de trandafiri care sunt binecuvântaţi.

Nu a fost doar un miracol simpatic, ci un schimb mistic: pentru mulţi ani Rita a purtat în frunte dureroasa rană a spinului; iar apoi, la sfârşitul pătimirii ei, Cristos i-a dăruit un trandafir.

Atunci când Rita a murit (…şi imediat clopotele mănăstirii de la sine au bătut) ceva s-a întâmplat cu siguranţă cu acel sfânt trup: a fost o abundenţă de miracole dăruite celor din jur: un neîntrerupt flux de cunoştinţe şi de credincioşi devotaţi, un parfum intens care emana (fapt mărturisit în mod repetat până în zilele noastre): acel corp nu a fost niciodată înmormântat şi nici supus coroziunii timpului, ci a fost imediat expus venerării în mănăstire.

De atunci un incredibil şi constant flux de pelerini leagă acel mic orăşel din Umbria de lumea întreagă: în Rita o caută cu siguranţă pe sfânta imposibilităţilor, în sensul că toate le poate ea care a păţit atâtea şi a iubit aşa de mult: cei devotaţi o caută pe fata care Îl căuta pe Dumnezeu, pe femeia din căsătoria dificilă, pe soţia care şi-a pierdut soţul într-un mod violent, pe mama care nu mai ştie ce să facă pentru a-şi salva fiii, pe văduva capabilă de iertare şi de bunătate, pe femeia consacrată care stă lângă Cruce pentru a primi şi a împărţi acele haruri şi acea salvare.

În istoria poporului nostru Rita este sora cea mai mică - dar nu cea mai puţin iubită - în comparaţie cu cei doi mari concetăţeni din Umbria: marele Patriarh Benedetto de Norcia (nu departe de Cascia, la câţiva km) şi Sf. Francisc de Assisi.

Pe ea Leone al XIII-lea a chemat-o perla preţioasă a Umbriei.
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului
Paula

avatar

Mesaje : 119
Data de înscriere : 31/05/2009
Varsta : 34
Localizare : Romania and Belgium

MesajSubiect: Re: Sfinti catolici/Catholic Saints   Dum Aug 09, 2009 7:44 pm

Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului
Paula

avatar

Mesaje : 119
Data de înscriere : 31/05/2009
Varsta : 34
Localizare : Romania and Belgium

MesajSubiect: Re: Sfinti catolici/Catholic Saints   Dum Aug 09, 2009 8:51 pm

Padre Pio (1887-1968)

Padre Pio a fost si ramane omul sperantei. De-a lungul intregii sa le existente, in mijlocul celor mai mari si mai obscure dificultati, a continuat mereu sa priveasca inainte cu optimism, incredere si iubire. Avea initiative marete si o credinta care provoca miracolele. Era un om care credea in progres: spitalul sau in slujba bolnavilor s-a aflat in frunte, inca de la inceput.Viata lui privata n-a fost niciodata inrobita in fata conventiilor sau a regulilor lipsite de sens.
Era de o foarte blanda afectiune. Iubea oamenii. Plangea alaturi de cei disperati, suferea pentru ei, radea cu cei ce erau multumiti.

Pe 20 septembrie 1918, pe un munte golas si sterp, intr-un decor sarac din punct de vedere social si lipsit de semnificatie, s-a petrecut unul din cele mai importante evenimente mistice din toate timpurile: imprimarea stigmatelor lui Isus Cristos pe trupul acelui biet calugar capucin.
In istoria crestina, prin termenul de stigmare se intelegere fenomenul de reproducere totala sau partiala a celor 5 rani a lui Cristos pe trupul unor sfinti sau a unor personaje mistice.
Din punct de vedere religios, Padre Pio are o maretie indiscutabila. Cu stigmatele care le-a purtat toata viata si cu celelalte suferinte fizice si morale, Padre Pio atrage atentia oamenilor asupra trupului lui Isus ca mijloc de mantuire.
In vremea noastra, ispita de a uita realitatea trupului lui Cristos e foarte mare. Iar Dumnezeu ne-a trimis acest om cu datoria de a ne reaminti adevarul.
Dar Padre Pio nu e doar un mare sfant. In el se regasesc toate fenomenele tipice ale fenomenelor yoga, ale doctrinelor orientale, ale lumii paranormale: bilocatia, levitatia, citirea gandurilor, premonitia, clarviziunea.
Prietenului sau Angelo Battisti, care il intreba in legatura cu aceste fapte, intr-o zi i-a spus: "Angiolino, eu sunt o taina chiar si pentru mine insumi."
Dupa moartea sa, faima lui Padre Pio a crecut mereu. I-au fost deja dedicate 200 de monumente. "Grupurile de rugaciune" care s-au inspirat din opera lui apar cu miile in lume. Are admiratori si credinciosi chiar si printre protestanti, anglicani, hindusi, budisti. E un om care va fi tot mai iubit de catre oameni. E destul sa incepi sa-l cunosti pentru a fi fascinat de el.
Sfantul Padre Pio si ingerul pazitor
Padre Pio avea o cu totul deosebita, delicata, respectoasa devotiune pentru ingerul pazitor. "Micul sau tovaras din copilarie", "bunul ingeras", i-a fost intotdeana de ajutor. A fost un prieten ascultator, prompt, punctual, care, ca un mare maestru de sfintenie, a exercitat asupra lui o continua stimulare de a progrsa in exersarea tuturor virtutilor.
Actiunea lui asidua si discreta i-a fost calauza, sfat si ajutor.Daca din rautatea fortelor demoniace, unele scrisori de la confesorii sai ii ajungeau patate cu cerneala, el stia cum sa le faca lizibile pentru ca "ingerasul ii sugerase ca, la primirea scrisorii, sa o stropeasca cu apa sfintita inainte de a o deschide".
Ingerul pazitor ii serveste de translator lui Padre Pio
Ingerul pazitor ii deslusea franceza lui Padre Pio care nu studiase, ii traducea din greaca pe care el nu o cunostea si era profesorul sau de limbi.
"Cerestile personaje nu inceteaza sa ma viziteze si sa ma faca sa gust mai dinainte incantarea fericitilor. Si daca misiunea ingerului nostru pazitor e grea, cea a ingerului meu este cu siguranta si mai grea, trebuind sa faca si pe interpretul in trei limbi."
Apela la ajutorul ingerului pazitor: "As vrea sa am o voce foarte puternica pentru a-i indemna pe pacatosii lumii s-o iubeasca pe Sfanta Fecioara. Dar cum aceasta nu sta in puterea mea, l-am rugat si-l voi ruga pe ingerasul meu sa indeplineasca pentru mine aceasta misiune."
Ingerul pazitor era prietenul sau intim care, dimineata, dupa ce-l trezea, lauda impreuna cu el pe Domnul: "Chiar noaptea, cand inchid ochii vad cum se ridica valul si mi se deschide in fata Paradisul; leganat de aceasta viziune adorm cu un suras de dulce beatitudine pe buze si cu fruntea destinsa intr-o liniste perfecta, asteptand ca micul meu tovaras din copilarie sa vina sa ma trezeasca si astfel sa inaltam impreuna laudele de dimineata spre desfatarea inimilor noastre."
In atacurile infernale, ingerul pazitor, prietenul invizibil, era acela care ii alina durerile: "Prietenul meu din copilarie cauta sa potoleasca durerile pe care mi le produc acei necurati apostati, leganandu-mi spirtul pe valurile sperantei."
Cand ingerul nu intervenea cu destula solicitudine, Padre Pio, in mod confidential, stia sa-l miste chiar printr-o dojana fraterna: "Nu va mai spun cum ma lovesc nenorocitii aia. Uneori simt ca sunt gata sa mor. Sambata mi s-a parut chiar ca vor sa ma termine si nu mai stiam ce sfainti sa chem in ajutor. M-am adresat ingerului meu. Dupa ce s-a lasat un pic asteptat, iata-l in sfarsit zburand in jurul meu si cu vocea sa ingereasca cantand imnuri maiestatii divine. S-a intamplat ca am strigat cu asprime la el ca s-a lasat atat de mult asteptat, in timp ce eu nu incetam sa-l chem in ajutorul meu. Ca sa-l pedepsesc, nu voiam sa ma mai uit la el, voiam sa ma indepartez, sa fug de el, dar el sarmanul m-a ajuns aproape plangand pana cand, ridicand privirea l-am privit in ochi si am vazut ca-i parea foarte rau"... "Iti sunt mereu alaturi - mi-a spus - voi actiona intotdeauna in jurul tau, afectiunea mea pentru tine nu se va stinge nici cu viata."
Padre Pio a recunoscut si a apreciat functia de "mesager" a prietenului invizibil. "Daca ai nevoie de mine - le repeta fiilor sai spirituali - trimite-mi ingerul tau pazitor." Si avea mult de lucru, ore in sir, ziua si noaptea, pentru a asculta "mesajele" fiilor sai spirituali pe care multe creaturi ingeresti ascultatoare i le aduceau.

Ingerii pazitori in viata lui Padre Pio
Padre Pio urmarea intotdeauna sa le imprime fiilor sai spirituali iubirea fata de ingerii pazitori care, chiar de la nasterea noastra, lumineaza, ocrotesc si calauzesc orice creatura umana.
Ingerul pazitor ii facea adeseori pretioase servicii. Lui ii incredinta numeroase sarcini care priveau ministerul sau sacerdotal.
Pentru a-i ajuta, in caz de nevoie, pe fiii sai spirituali de departe, il trimitea intotdeauna pe ingerul pazitor.

Intr-o zi, englezul Cecil Hunpherey-Smith, cunoscut fiu spiritual al pui Padre Pio, in timp ce se afla in Italia, a avut un accident de automobil si a fost ranit grav. Un prieten, gasindu-l intr-o stare foarte critica, s-a dus la un oficiu postal sa ii trimita o telegrama lui Padre Pio, in care ii cerea sa se roage pentru Cecil. Cand a dat telegrama oficiantului postal, acesta i-a inmanat o alta telegrama care tocmai sosise pe adresa sa si care venea de la San Giovanni Rotondo. In aceasta, Padre Pio il asigura ca se va ruga pentru vindecarea lui Cecil Hunpherey-Smith.
Au trecut cateva luni inainte ca Cecil sa fie in stare sa calatoreasca. Dar de indata ce s-a vindecat, s-a dus impreuna cu prietenul sau la San Giovanni Rotondo pentru a-i multumi lui Padre Pio.
Ajunsi la manastire, s-au intalnit cu onoratul parinte, i-au multumit pentru rugaciuni si, pentru a-si satisface curiozitatea, l-am intrebat pe Padre Pio cum de aflase de accident si cum facuse sa le trimita, atat de rapid, telegrama prin care ii asigura ca se va ruga.
Padre Pio, cu un zambet larg pe buze, le-a spus: "Credeti ca ingerii sunt la fel de inceti ca avioanele?"
Este explicabil, asadar, de ce le recomanda tuturor o cinstire plina de simtire si evlavie a ingerilor.

Despre ingerul pazitor intr-o scrisoare a lui Padre Pio catre una dintre fiicele sale spirituale
Bunul tau inger pazitor sa vegheze intotdeauna asupra ta, sa fie calauza ta, care sa te conduca pe aspra carare a vietii; sa te pazeasca mereu in harul lui Isus, sa te tina pe bratele sale, sa te ocroteasca cu aripile sale de toate capcanele lumii, ale diavolului si a le trupului.
Sa ai o mare devotiune fata de acest benefic inger.Cat de mangaietor este gandul ca alaturi de noi avem un spirit care, din leagan pana in mormant, nu ne paraseste nici o clipa, nici macar atunci cand indraznim sa pacatuim! Acest spirit ceresc ne calauzeste, ne ocroteste ca un prieten, ca un frate.
Este peste masura de linistitor sa stim ca acest inger se roaga neincetat pentru noi, ofera lui Dumnezeu toate actiunile si faptele bune pe care le facem, gandurile noastre, dorintele noastre, daca sunt curate.
Sa nu-l uitam pe acest tovaras nevazut, mereu prezent, gata intotdeauna sa ne asculte si cat de poate de prompt in a ne mangaia. O, delicioasa intimitate, o, fericita companie, daca am sti s-o intelegem!
Sa-l ai mereu in fata ochilor mintii, sa-ti amintesti deseori de prezenta acestui inger, sa-i multumesti, sa i te rogi, sa-i fii intotdeauna o buna companie. Deschide-te si martureste-i lui durerile tale; sa-ti fie in continuu teama sa ofensezi puritatea privirii sale. Sa stii asta si sa ti-o intiparesti bine in minte. El este atat de delicat, atat de sensibil. Lui sa i te adresezi in ceasurile de mare neliniste si vei simti efectele sale benefice.
Sa nu spui niciodata ca esti singura in lupta cu dusmanii nostri; sa nu spui niciodata ca nu ai un suflet caruia sa i te poti marturisi cu sinceritate. Ar fi o mare nedreptate care i s-ar face acestui mesager ceresc.
"Aminteste-ti ca Dumnezeu este in noi cand suntem in harul Sau, si in afara noastra cand suntem in pacat: dar ingerul Sau nu neparaseste niciodata. El este cel mai sincer si de incredere prieten, chiar si atunci cand facem greseala sa-l intristam prin reaua noatra comportare".(Padre Pio)


Ultima editare efectuata de catre Paula in Dum Aug 09, 2009 8:53 pm, editata de 1 ori
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului
Paula

avatar

Mesaje : 119
Data de înscriere : 31/05/2009
Varsta : 34
Localizare : Romania and Belgium

MesajSubiect: Re: Sfinti catolici/Catholic Saints   Dum Aug 09, 2009 8:52 pm

Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului
Continut sponsorizat




MesajSubiect: Re: Sfinti catolici/Catholic Saints   

Sus In jos
 
Sfinti catolici/Catholic Saints
Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus 
Pagina 1 din 1

Permisiunile acestui forum:Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum
Christian Orthodox  :: Orthodoxy :: World's religions-
Mergi direct la:  
Forumgratuit.ro | © phpBB | Forum gratuit de suport | Contact | Semnaleaza un abuz | Blogratuit.ro